La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ aşezat aproape în centrul creierului şi a cărui funcţie secretoare este încă prea puţin înţeleasă. Se ştie că este influenţată de lumină, că are legătură cu ciclul zi-noapte, cu somnul şi cu dezvoltarea sexuală, dar ne rămân încă multe de aflat despre ea.
Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală şi cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina şi întunericul?
Cândva, în cursul evoluţiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un aşa-numit ochi parietal (sau ochi pineal),
care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcţional ce intra în
alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai
evoluate dintre vertebrate - păsările şi mamiferele - au pierdut acest
al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte
vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil,
iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a
ochilor obişnuiţi.
O serie de vertebratele primitive - peşti placodermi, ostracodermi,
crossopterigieni, chiar şi unele tetrapode timpurii - ne-au lăsat fosile
care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care
pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există şi
un foramen (o deschidere) în creştet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai există el şi la verterbratele actuale?
Fiind o trăsătură străveche a vertebratelor, ce tinde să dispară pe
măsură ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic că, dacă
el mai există şi la unele specii de azi, atunci ar trebui să-l căutăm
la speciile vechi, membre ale unor grupuri apărute de timpuriu.
Şi, într-adevăr, organul parietal se întâlneşte la unii amfibieni şi la
câteva specii primitive de reptile şi de peşti. La cele mai multe, el
este redus; se mai observă conturul lui pe suprafaţa dorsală a capului
şi este posibil să mai aibă un rol în fotorecepţie, dar prea multe nu
ştim despre asta.
Iar glanda pineală - ca şi „perechea” sa, ochiul parietal pe care noi
l-am pierdut în cursul evoluţiei - îşi păstrează şi ea misterul. Lumina
şi întunericul, sexul şi moartea, asociate cu ea - fie şi numai sub
formă de presupuneri încă neconfirmate -, fac din această rămăşiţă a
celui de-al treilea ochi o parte foarte enigmatică a corpului nostru,
încă atât de puţin cunoscut şi înţeles în întregul său.
al treilea ochi
biologie
epifiza
evolutie
glanda pineala
informatii utile
melatonina
news
noutati
ochi
Stiri externe
